Ne smulgem tarziu si greu din fostele iubiri. Nu stim ce timp sa dam renuntarii. Nu stim sa plecam fara sa ne imbracam in regrete, nu stim sa iesim pe usa decat dupa ce aruncam nenumarate priviri peste umar. Poate mai e ceva de facut, poate mai e ceva de salvat. Gandim mult, alegem prost, ne desprindem lent. Pornim cruciade pierdute din start si ne lansam in lupte a caror victorie nu merita efortul. Ne incapatanam sa mergem pana la capat, si la capat … nu este nimic. Pentru ca incrancenarea cu care luptam ne-ar recomanda mai degraba pentru un razboi, decat pentru o relatie. Si, pentru ca vrem cu atata ardoare sa cucerim, ajungem cel mai adesea sa ramanem fara nimic. Ne pierdem pana si pe noi insine. Iar normalitatea ar fi, zic eu, sa pornim de la nimic si sa construim impreuna ceva, nu sa-i cotropim teritoriul celui pe care sustinem ca-l vrem langa noi.
Acceptam greu sau deloc ca poate nu noi trebuie sa ducem lupta asta, ca cele mai frumoase lucruri in viata sunt gratis si vin fara efort, ca exista o lege a atractiei si alta a compensatiei, ca oamenii potriviti iti intra in viata atunci cand esti pregatita sa-i primesti, si nu trebuie sa-i fugaresti pentru asta, iar un barbat nu-i o geanta Louis Vuitton, pe care, daca muncesti foarte mult, s-ar putea s-o vezi candva la bratul tau .
